Sângerări

CCXVIII (dialog noptos cu tăcerea)

tăcerea nopții tainic îmi șoptește:
"crezi tu, oare, că lumea știe să iubească?
o, dragul meu, nu... lumea nu iubește,
ea știe numai și numai în vânt să vorbească.

cum poți fi atât de naiv, ce e cu tine?
ai orbit? nu vezi că visezi? totul e un vis
ce pe toți, cât încă poate, vă reține
de la adevărata viață - moartea - eternul abis.

fericire? ai înnebunit, iubite Leksi?
ce e aceasta? nu e doar un aprig miros
ce va ajunge pe voi toți, oamenii, a vă îmbâcsi
întreaga carne, absolut totul, până la os?

o, suferința... această dulce mângâiere
ce mereu este cu voi, ce mereu v-a iubit,
vă hrănește neîncetat cu a sa miere
până și după ce totul va dispărea, la infinit..."

iar eu, amețit, încep să-i răspund:
"unde să găsesc măcar un gram de plăcere?
trebuie, oare, undeva să mă ascund?
spune-mi, tu, iubită și dulce tăcere..."

răspunsul a fost scurt și foarte sincer:
"cât mai adânc cu putință-n pământ
ascunde-te. așa vei ajunge-n paradis, în cer
unde totul e nimic, unde mort e orice cuvânt."