Sângerări

CCXXI (cugetare)

câte dureri-mi sparg sărmanul piept
și câtă iubire acesta poate să mai poarte...
să fie acestea de-o seamă? e nedrept!
ele sunt doar cărări către dulcea moarte.

această moarte ce-mi îmbrățișează ființa,
ce-i dă un rost, ce-i dă culoare...
numai în ea-mi pot pune credința,
căci în oameni nu mai pot. inima mă doare.

numai moartea-mi stă pe pieptu-mi
și-mi sărută fruntea-ncrețită de gânduri.
însă încetul, înghețatul mersu-mi
tot către tine pleacă, zeiță din păduri.

doar a ta sărutare o mai pot dori acum,
doar îmbrățișarea-ți fierbinte o visez mereu.
dar cum să ajung la tine? spune! cum, cum?
căci căile iubirii să le străbat mi-e tare greu.

să-i cer morții o ultimă sărutare,
iar apoi să mă renaști lângă tine?
te implor, îmbracă-mă-n a ta cruțare
și lasă-mă să te iubesc, scapă-mă de mine!

să avem același trup ș-aceeași inimă
ce va umbri nemărginitul univers.
despărțirea, de va fi, să fie o supremă crimă
ce va face întregul infinit să fie șters.

iar atunci vom rămâne numai noi,
eu voi fi soarele, iar tu vei fi luna.
vom călători separat, înaine și înapoi,
vom fi separați pentru totdeauna.

însă voi ști că exiști, iar tu vei ști de mine,
dar nu ne vom putea arăta a noastră iubire...
cu greu de la asta mă voi putea abține,
căci omenirea o voi condamna la orbire.

așa cum urăsc oamenii, așa-i și îndrăgesc
pe acești sclavi eterni ai sorții...
un motiv am să zâmbesc crudului omenesc -
toți vor ajunge în brațele morții...