Sângerări

CCXXXVII (cât mai departe...)

cât mai departe și cât mai curând...
o, așa v-aș lăsa, misterioase năluci.
atât de departe, până când
nu voi mai auzi șoaptele lunii dulci.

să vă părăsesc ca și cum n-aș fi existat
vreodată, să nu-mi simțiți lipsa,
ca și cum din mine deloc n-ați gustat
sufletu-mi ce universu-l eclipsa.

aș dispărea într-o inimă-ndepărtată.
o inimă curată, una frumoasă,
în ale universului piept păstrată
ce-ar fi cu mult mai misterioasă

decât orice curiozitate, decât orice zâmbet
mai mult sau mai puțin omenesc...
o, m-aș adăposti în sufletului unui poet
unde pe veci, luminat fiind, să mă odihnesc.

însă, o, soartă crudă, în al meu suflet
de ce nu mă pot ascunde?
pentru că, oare, nu pot trage niciun răsuflet
în el? căci o persoană complet îl pătrunde?

și de ce nu pot elimina acea persoană?
oare, dacă aș elimina-o-n totalitate
aș pleca înspre alt suflet, în goană,
căci acesta ar dispărea-n eternitate?

vă-ntreb acum, zei nemiloși, nemuritori,
este posibil ca în loc de suflet să porți
o persoană? spuneți-mi, zei îngrozitori
ce nașteți în lume numai oameni morți.

m-aș ascunde într-o rază de soare,
ca să pot lumina și încălzi
sufletul celui ce simte că moare
puțin câte puțin, zi de zi.

însă degeaba încerc și sper
să mă ascund undeva...
soarta mi-e crudă și aici, și în cer,
atâta timp cât mai există cineva

în această lume, în acest infern
purtător de un nemuritor amar
ce va domni mereu, ce e etern
și totuși, ne este necesar...

să-mi chem sărmanul înger
ca să mă poarte către nicăieri?
sau să implor cerul să trimită un fulger
care, sper, că mă va scăpa de dureri?

indiferența mănâncă inima acestei
lumi, al acestui nemărginit univers
în care și eu, și tu, și ei,
în care noi toți căutăm în zadar un sens.

am încetat să mă mai suport,
căci mereu cuget în zadar.
n-ar fi mai bine să fiu mort
și să părăsesc acest pământ murdar?

îmi scot sufletul și aripile ca pe mine
să mă vadă toți plângând, zburând
unde-mi este cel mai bine,
către "cât mai departe și cât mai curând"