Sângerări

CCXXV (poem)

așa cum luna
răsare pașnică deasupră mării
și o înnebunește,
așa cum face valurile-i
să devină ucigașe de oameni
și născătoare de spirite,
la fel și tu, soarele cerului meu,
când răsari din mine
chiar deasupra-mi,
îmi extaziezi inima
și o transformi în ucigătoare de suferințe
și născătoare de alte inimi,
de alte suflete ce doresc și ele
să te strângă-n brațe la infinit
și să te plimbe prin universul
ce tu l-ai creat în ele...

inima, nebuna de ea,
se rupe-n două dorind
ca înăuntru-i să-ți începi somnul veșnic...

o, săraca-mi inimă, inima mea
te iubește atât de mult.
iarăși se smulge din mine, sărind
în tine pentru a fi sfeșnic
inimii tale.
acum a rămas pentru totdeauna-n tine,
iar eu stau și plâng și o ascult
cum se bucură de frumusețea ta
și cum că a scăpat din mine.

eu tot stau și plâng și-mi ascult ochiul minții
cum plânge și el după tine, căci iarăși ai apus
în mine însumi și iarăși n-am ajuns să
ne iubim, să ne spunem tot ce nu s-a spus
și să lăsăm aripile sufletelor să ne poarte
peste ceruri, peste stele, peste noi,
tot mai sus,
peste lumile neinvetate, peste viață
și peste nemuritoarea moarte...