Sângerări

CXLIX (gând XXXIII)

o persoană este ca un soare...
când răsare în viața noastră,
ne minunăm de acesta,
îl privim ca pe o minune
și nu mai vrem sa plece vreodată...
apoi ajunge, treptat, tot mai sus,
urcă deasupra noastră și ne luminează,
ne încălzește...
dacă stăm prea mult sub el,
plecăm de îndată, căci ne încălzește
prea tare și nu ne este bine,
ne ascundem sub o umbră,
ne ascundem de el.
dacă încercăm să-l privim,
ne vor durea ochii și nu vom putea
să ne minunăm de acesta,
vom dori să plece, să ne lase...
când acesta va începe să apună încetișor,
vom reuși să-l privim din nou,
la fel ca la răsărit...
însă acesta va apune într-un final
și ne va lăsa în bezna cutremurătoare
a nopții,
în acea liniște singuratică...

dar, nu fii trist, acel soare va răsări din nou,
probabil va fi un altul.
dar, zilele trecând,
obișnuindu-te cu acest soare,
îți vei dori să te afli
în liniștea întunecată a nopții
care, de asemenea, te va lăsa într-un final,
dar care niciodată nu moare.