INGER DIN DEMON

5

Mai aveam de verificat cateva celule cand am auzit un geamat stins si un zdranganit de lanturi... Da! Sperantele mele au prins viata! Existau acolo oameni... ostatici luati de rebeli... M-am grabit sa deschid usile celorlalte celule, usi din zabrele nu prea solide, si am dat de opt oameni, inlantuiti, adusi la capatul puterilor... Erau cinci oameni negri si trei albi... Si, da! Cei trei albi erau camarazii mei... plini de rani, urme ale torturilor prin care trecusera... Asadar nimeni nu apucase sa ajunga la elicopter. Cinci dintre ai mei stiam ca si-au pierdut viata la prima rafala de focuri... eu si Otto am scapat, iar aici erau cei trei... Zece... in total...

Le-am facut tuturor semn sa taca si m-am repezit sa ii scot din lanturi... insa ei abia se miscau... si inca nu m-au recunoscut... Nu s-au asteptat sa ma vada acolo... deci nu au putut sa faca legatura... Eu insa sperasem din tot sufletul sa gasesc in viata macar unul dintre camarazii mei. Si speranta s-a transformat in fapta... Iata trei dintre camarazii mei...

Cand am vazut ca sarmanii nu erau in stare sa se miste aproape deloc, am iesit sa aduc ajutoare. Am luat opt bastinasi cu mine si m-am intors in celulele ce miroseau groaznic a latrine si a canale urbane... Fiecare dintre bastinasi au apucat cate un prizonier si impreuna am iesit, la fel de atenti la fiecare miscare ca si pana acum.

- Otto, i-ai pe astia si du-te la ceilalti... Pun eu explozibilul!

- Nu! Trimite-i pe ei, eu raman cu tine!

- Iti ordon! Pleaca de aici! Ramane valabil. Daca nu ne intoarcem pana rasare soarele plecati fara sa mai priviti in urma!

- Eduard!

- Da-mi explozibilul ce il ai la tine!

Mi l-a intins, cu buzele stranse, dezaproband hotararea mea, apoi s-a indepartat impreuna cu ceilalti. Stia si el ca asa era cel mai bine... Mi-au ramas in grija saptesprezece oameni... ce asteptau sa le dau instructiuni...

Am ramas nemiscati pana am fost sigur ca Otto a iesit din zona periculoasa, apoi mi-am urmat planul...

Am ajuns sa pun explozibil in foarte multe locuri, in special acolo unde isi tineau masinile de teren si acolo unde isi tineau armele. Arbaletele noastre si-a facut bine datoria. Garzile rebelilor au murit fara zgomot fara niciun tipat de durere... Otrava a ajuns in sange cu o viteza fantastica, amutindu-i pe veci... Dar mai aveam garnizoana ce-i gazduia pe rebeli si cladirea centrala unde, cu siguranta erau cei mai de vaza dintre ei. Le-am facut semn sa fie foarte atenti la cladirea garnizoanei, in timp ce eu am m-am apropiat de cladirea ce parea cea mai solida dintre toate. Era pazita de patru oameni, cu armele pregatite... In cladirea asta exista curent electric... Asadar, Spencer avea dreptate, ar putea fi si o statie de radio... Noi eram in intuneric, la adapostul noptii... Aveam saptesprezece oameni cu mine... Le-am aratat prin semne cati oameni pazeau centrul de comanda, apoi, tot prin semne le-am transmis ce asteptam de la ei: fiecare dintre ei aveau de tras cu arbaleta. Asadar erau patru sageti veninoase la un paznic. Nu aveau cum sa rateze... Asa s-a si intamplat! Cei patru oameni s-au prabusit... Nici un bastinas nu isi gresise tinta! Ne-am apropiat repede si am tras corpurile nemiscate din fata intrarii, asezand in locul lor patru dintre oamenii mei, imbracati in hainele rebelilor.

Tot ce va povestesc eu acum, s-a intamplat in cateva minute... Aveam acum libera trecere. Am intrat in cladire, impreuna cu cativa dintre negrii mei... Oameni de nadejde, manati in lupta asta de dorinta de a-si proteja familiile... Oameni fara pregatire... Oameni care habar nu aveau ce inseamna un pix si o hartie... Dar erau oamenii pe care ma bazam si in mainile carora mi-am pus viata... Eram toti in aceeasi oala... Abia acum eram toti pentru unul si unul pentru toti...

Se pare ca rebelii avusesera o zi plina, pentru ca toti dormeau... linistiti si increzatori in oamenii pusi de paza... Am intrat dintr-o camera in alta... cautand incaperea cea mai de pret la acea ora. Incaperea unde era radioul.