INGER DIN DEMON

IUBIRE=SUFERINTA

Luni a trecut cu multe antrenamente ce m-au epuizat si nu am avut cand sa ma gandesc la prietenul meu, insa nu acelasi lucru l-am putut spune despre ziua de marti...

Marti...

Marti dimineata, de cum am ajuns la unitatea militara, superiorii mei m-au intampinat cu actele necesare pentru plecare, felicitandu-ma... Insa eu, in acel moment, nici nu stiam daca sa ma mai bucur sau nu... Urma sa plec! Inima mi s-a strans in acel moment. Eram bucuros ca m-am apropiat de visul meu, insa nu stiam ce ma asteapta acolo... A fost pentru prima data cand m-am gandit ca poate fac o greseala sa plec...

In acea zi nu am mai facut antrenamente. Eram mult prea intors pe dos ca sa ma mai antrenez asa cum o facusem pana acum. Plec! Peste o saptamana si doua zile voi fi in trenul de Paris... Of! Aveam de dat aceasta veste la patru persoane: mama, tata, Cris si Andreea...

Da! Andreea! Fata asta mi-a picat cu tronc tocmai acum pe cand sa plec... insa nu-mi faceam sperante prea multe... In compania lui Reyn am aflat ca nu am mari sanse ca fata asta sa ma astepte, cu toate ca imi doream s-o faca... Stiu! A gresit cand a cazut in plasa lui Cris Reyn... dar oricine se poate schimba... Poate ca si ea a invatat ceva din ceea ce ii facuse Cris... Poate asta era de fapt miza: ca fetele sa inteleaga ceea ce au facut... si sa nu mai repete greseala... Nu stiu...

Ziua a trecut foarte greu, plina de ganduri... Au inceput emotiile... asa cum se intampla de fiecare data cand esti pe ultima suta de metri spre ceva ce ai asteptat de atata vreme. Acum cea mai mare grija a mea era sa imi gasesc cuvintele potrivite ca sa le dau vestea.

Dupamasa am ajuns acasa. Mama trebaluia prin curte, tata in grajduri...

- Sarut-mana, mama...

- Eduard, fiule, ia pune mana si ajuta-l pe tatal tau... nu mai termina odata cu curatenia din grajdul ala!

- Mama! Ma duc la Cris!

- Haide, mai! Pune-te pe treaba!

- Ma duc sa-i dau vestea. Joia viitoare plec, am spus eu repede.

Mama si-a ridicat capul si m-a privit lung, asimiland incet cele spuse de mine, apoi isi duse pumnii la gura si o lua la fuga in casa. M-am incruntat fara sa vreau... si m-am dus dupa ea...

- Lasa-ma, Eduard! Nu pot sa vorbesc acum!

Nu am ascultat-o. M-am apropiat de ea, i-am cuprins umerii si am intors-o spre mine... apoi am imbratisat-o strans...

- Haide, mama! Stiai ca asta urmeaza!

- Am stiut, dar am sperat sa nu se intample... ofta ea, in bratele mele, printre sughituri...

- Adica, tu te-ai rugat tot timpul sa nu se intample? Sa intervina ceva iar eu sa nu mai plec?

- Ce mama nu ar face la fel? Cum ai crezut ca eu as fi de acord cu tine?! Niciodata nu am fost de acord cu asta! Dar daca ti-as fi spus, ar fi iesit mai rau... Stiu ca iti doresti... Stiu ca e visul tau! Dar nu ai fi putut avea si tu un alt vis? Sa fii doctor, de exemplu? De ce militar? De ce in razboaiele altora? De ce sa ne lasi aici?! Esti singurul meu copil...

- Mama, am soptit eu, indurerat de tristetea mamei... – Promit sa am grija de mine... Promit sa ma intorc!

- Nu depinde de tine!

- Te rog, mama... Stii ca asta mi-am dorit! Mereu mi-am dorit asta!

- Nu ti-ai fi putut dori sa devii medic, sau avocat... sau profesor? De ce militar?