INGER DIN DEMON

1

Nu! Nu m-am gandit la zbuciumul ei! Nu! Nu m-am gandit la copiii lui... inspaimantati... cu siguranta... Nu m-am gandit decat la el! Pentru mine doar el conta in acel moment.

Am ajuns intr-un timp record la spitalul judetean. Acolo m-am grabit, ba chiar am alergat spre biroul de informatii unde am aflat unde este internat prietenul meu. Am luat-o la fuga prin spital, pe coridoare lungi, urcand pe trepte, pana am ajuns in fata salonului in care se afla el. Acolo, in fata usii, m-am oprit doar o clipa sa incerc sa imi revin, cat de cat. Am inspirat adanc de cateva ori si am apasat clanta usii albe de spital, exact la fel de incet ca si acum multi ani cand, la fel ca si acum, eram in fata unei usi de salon de spital, urmand sa vad un Cris distrus de durere si de teama... Acum insa, senzatiile ce le simteam erau mult mai puternice... Erau devastatoare... Era incomparabil mai greu de suportat... gandul ca de data asta e el intins pe un pat de spital, era cu mult mai dureros decat atunci cand Emily fusese zdrobita de criminalul din galerii.

Am intrat... Oh! Doamne Dumnezeule! NU! Nu era Cris cel intins pe acel pat de spital, nemiscat, inconjurat de aparate... cu tubul de oxigen in gura, cu venele intepate de ace groase prin care se scurgeau in el lichide datatoare de viata... Nu era Cris acel om cu capul complet bandajat... Nu era Cris, cel care nu auzea plansul jalnic al Emilyei si nu reactiona... Daca el ar fi auzit cum plangea Emily in acele momente, s-ar fi trezit si din morti ca s-o opreasca... Pentru ca da... Emily plangea in hohote langa patul lui... ingenuncheata, cu palma lui mare, barbateasca, intre palmele ei mici si atat de feminine...

Nu puteam crede ca e Cris Reyn acel om! M-am apropiat, incet, aproape tarandu-mi picioarele, privind monitorul cu dunga lui saltata, amintindu-mi de cele spuse de el candva... Cat era de traumatizant tiuitul continuu al unui monitor al inimii... Insa acesta pulsa... in ritmul inimii mari a prietenului meu... pulsa monoton... semn ca inima lui batea in trupul scufundat in coma...

Daca as mai fi avut dubii in legatura cu identitatea omului intins inert pe patul de spital, atunci cand i-am vazut mana intinsa langa trup cu verigheta simpla, fara pic de model, am stiut ca e el acolo. Ca e prietenul meu intins pe acel pat de spital... inconjurat de aparate...

Emily nici nu m-a privit... plangea in hohote sarutand mana inerta a barbatului ei... rugandu-se de el printre sughituri... rugandu-se sa se ridice si sa o stranga in brate, asa cum facuse el mereu... Mereu isi protejase iubirea... Mereu o rasfatase... Mereu o tratase ca pe o regina... ca pe regina lui... Mereu ea fusese deasupra tuturor, iar acum ea il implora in genunchi pentru o imbratisare...

Dureroasa scena... impresionanta scena... Emily, frumoasa Emily sa implore pentru o imbratisare... Nu am mai putut suporta durerea ei... asa ca mi-am luat inima in dinti si am inceput sa vorbesc...

- Emily...?

Femeia si-a intors capul pe spre mine si m-a privit cu ochii plansi... cu doua cute adanci intre sprancene... fara sa lase dintre palmele ei mana nemiscata a prietenului meu.

- Eduard? Sopti ea... – Oh! Eduard! Nu pot sa suport asta... Nu pot sa il vad asa!

- Stiu, Emily, stiu...

- Spune-i tu sa se ridice! Poate pe tine te va asculta! Poate pe tine te va asculta, repeta ea, izbucnind din nou in plans...

- Emily, daca pe tine nu te asculta, nu va asculta de nimeni altcineva... Tu esti cea mai importanta pentru el... Nu eu si nici altcineva...

- Eduard! Nu pot trece prin asta! Nu pot sa rezist fara el... El e lumea mea, Eduard! El e totul pentru mine!

- Va fi bine! am soptit eu fara convingere... – El e un invingator! Mili, el va lupta sa traiasca! Trebuie sa stii asta! pe masura ce vorbeam incercam sa ma conving in primul rand pe mine... Da... El va fi in stare sa lupte... El va invinge si de data asta!